UFO în texte antice

Atlantida

La sfârşitul secolului XIX a fost editat în Anglia un volum ciudat, în care autorul, Scot Elliott, descrie în detaliu un tip de disc zburător sau de navă spaţială, care se presupune că era folosit în dispăruta Atlantidă:
’’Mijloacele de locomoţie ale atlanţilor erau minunate, căci maşina zburătoare… era atunci un fapt împlinit… Acesta nu era un mijloc de transport pentru oamenii obişnuiţi. Sclavii, servitorii şi masele de lucrători trebuiau să meargă pe jos sau să călătorească în căruţe grosolane trase de animale ciudate. Navele aeriene erau cam ceea ce sunt astăzi caleaşca sau mai degrabă yahtul particular, căci ele trebuie să fi fost foarte costisitoare. Aceste nave erau în general cu două locuri, uneori cu şase sau opt. Când războiul şi nenorocirile sunară sfârşitul Vârstei de Aur, nave de război care puteau să se deplaseze în aer, înlocuiau din ce în ce mai mult navele maritime, deoarece ele erau în mod firesc nişte mecanisme de distrugere mult mai eficiente. Acestea erau construite pentru a transporta 50-100 de războinici.
Vimanele erau făcute din lemn sau din metal. Primele erau făcute din lemn şi scândurile folosite erau extrem de subţiri, dar în ele se injecta o substanţă care le micşora greutatea şi le făcea deosebit de rezistente în acelaşi timp. Când se folosea metalul, acesta era în general un aliaj din două metale albe şi unul roşu. Aliajul era alb ca aluminiul şi chiar mai uşor decât el. Pe scheletul unei nave aeriene se întindea o foaie mare din acest metal, care era apoi bătut cu ciocanul şi sudat electric când trebuia. Dar fie că erau din lemn sau din metal, suprafaţa lor era în aparenţă dintr-o singură bucată, fără suduri vizibile, perfect netedă şi lucioasă şi străluceau în noapte ca şi cum ar fi fost acoperite cu o zugrăvire luminoasă.
Cea mai interesantă pare să fi fost metoda de propulsie. La început, se pare că vrill-ul personal a furnizat forţa motrice, dar această metodă a fost înlocuită mai târziu printr-o forţă care, deşi de un tip necunoscut, acţiona asupra aparatelor mecanice. Aceasta forţă, care n-a fost încă descoperită de ştiinţă, era de natură eterică.’’
De asemenea, în lucrarea ’’Universul secret din Mu’’, James Churchward povesteşte că în timpul unei călătorii în India, efectuată la sfârşitul secolului trecut, a avut ocazia să examineze vechi manuscrise hinduse, despre care preoţii îi spuseseră că era vorba de nişte copii ale unor arhive dintr-un templu ce dăinuia dinainte de civilizaţia indiană:
’’…Un desen cuprinzând instrucţiuni pentru construcţia maşinii zburătoare şi a motorului său. Mijlocul de propulsie era luat din atmosferă într-un mod simplu şi puţin costisitor. Motorul semăna puţin cu turbina noastră actuală şi odată pus în mişcare, nu se mai oprea deloc, până nu era oprit. Dacă nu, el continua să se învârtească până ce piesele sale se uzau. Aceste nave zburătoare puteau să facă înconjorul Pământului fără să se oprească, până ce mecanicul său se epuiza. Autonomia lor de zbor era nelimitată, sau mai degrabă limitată numai de gradul de uzură al metalului. Am găsit texte ce vorbeau de zboruri care acopereau fără escală peste 5000 de km. Toate textele care fac aluzie la aceste maşini zburătoare, indică foarte precis că ele erau autonome şi că zburau prin ele însele. Nu aveau nevoie de carburant.’’

India

Trebuie să recunoastem că, în unele privinţe, actualele aplicaţii ale tehnologiilor din domeniul mijloacelor de transport pot fi considerate primitive în comparaţie cu aceste realizări ale trecutului îndepărtat. Există însă serioase argumente care sprijină ipoteza conform căreia continentul indian a adăpostit în trecutul îndepărtat o civilizaţie superioară, ce a atins performanţe deosebite din punct de vedere tehnic şi tehnologic. Una dintre cele mai remarcabile realizări o reprezintă aparatele de zbor denumite generic sub termenul de vimana.
Eposurile vechi indiene şi puranele, mai ales cărţile 6-10 din ’’Mahabharata’’, precum şi alte scrieri provenite din aceeaşi arie culturală, oferă descrieri concrete ale unor maşini zburătoare, ale tacticilor de luptă şi chiar indicaţii privitoare la construcţia lor. În imensa bibliotecă de manuscrise a Academiei Internaţionale de Cercetări Sanscrite din Mysore a fost descoperit un manuscris vechi de circa 3000 de ani, atribuit înţeleptului yoghin Bharadava, care a trăit în jurul anului 1000 î.C. Studiul, intitulat ’’Vimanica Shastra’’, cuprinde opt capitole însoţite de diagrame şi enumeră 31 de subansamble esenţiale ale aeronavei şi 16 metale sau aliaje, a căror denumire nu a putut fi tradusă cu o suficientă precizie:
’’În mijlocul navei se află o cutie metalică grea, sursa de energie. Din această cutie, forţa este transmisă prin două ţevi groase fixate la pupa şi prora navei. În afară de aceasta, energia se difuzează spre opt braţe cu orificiile îndreptate în jos. În timpul decolării se deschid supapele celor opt ţevi îndreptate în jos şi capetele de sus ale acestora sunt închise. Curentul de forţă se opinteşte în pământ, ridicând astfel nava în aer. Când ea se află la o anumită înălţime, orificiile superioare se închid pe jumătate, pentru a permite navei să se menţină în văzduh. Cea mai mare parte din energie este transmisă apoi ţevii din spate, care face ca nava să înainteze…’’
Însăşi enumerarea a 16 metale este un fapt remarcabil pentru o perioadă în care, istoria oficială consideră că în Egipt abia începuse epoca fierului, prin intermediul hitiţilor. În afară de fier, egiptenii mai cunoşteau aurul, argintul, arama, zincul, cositorul şi mercurul. Un fel de ilustraţie la ’’Vimanica Shastra’’ o constituie desenele dintr-un templu săpat în stâncă, situat la Elora, în apropiere de Haiderabad. Templul lui Kailasanat, de dimensiuni monumentale, simbolizează reşedinţa zeului Shiva, Kailhasa, muntele sfânt din Himalaya şi este înconjurat de jur împrejur de alte 30 de sanctuare. Pereţii sunt împodobiţi, în afară de chipurile zeilor şi cu scene de luptă în care apar maşini de război zburătoare. Reprezentările coincid cu descrierile din manuscrisele sanscrite:
’’La porunca lui Rama s-a înalţat cu un bubuit asurzitor deasupra norilor o vimana strălucitoare… Bhoma zbura cu vimana sa pe o rază puternică ce strălucea ca soarele şi al cărei zgomot semăna cu vuietul mării… Sunt maşini care zboară la mari înălţimi datorită mercurului şi curentului puternic care le mână. Sunt capabile să parcurgă distanţe nesfârşite şi să se mişte de sus în jos şi de jos în sus, înainte şi înapoi… În măruntaiele maşinii se află o instalaţie cu un căzănel de fier în care se înfierbântă, la un foc anume potrivit, mercurul. Patru rezervoare cu mercur permit acestei instalaţii să producă un curent de forţă. Maşina poate apoi urca spre cer, făcând un zgomot asurzitor, iar cei care-i urmăresc traiectoria au impresia că văd o perlă uriaşă.’’
Scrise pe vremea când Roma nu fusese încă întemeiată şi când ’’miracolul’’ grec se ascundea în nebuloasa unui viitor incert, trebuie să recunoaştem că aceste descrieri ale unei nave de zbor sunt destul de tehnice. Rama s-a aliat cu Hanuman, bunul rege al maimuţelor. Regele urşilor i-a spus lui Hanuman: ’’Ridică-te viteazule, sari peste mare şi salvează-ne! Tatăl tău este zeu vântului, el ţi-a dat forţa. De când erai copil, când ai văzut soarele, ai crezut că ai în faţa ta un fruct roşu şi ai sărit până la cer trei sute de mile întregi… Şi-a fluturat Hanuman coada sa lungă ce strălucea sinuos în văzduh. La izbitura ei, muntele cel mare s-a cutremurat şi copacii au pornit-o pe urmele ei în înălţimi, vieţuitoarele ascunse în peşteri au urlat de spaimă, de frică şerpii au scos flăcări pe gură şi au muşcat stânca, de s-a prefăcut într-o pară de foc…’’
Tot în Ramayana se găseşte o descriere a zborului unei vimane: ’’Când zorii se iviră, Rama, luând Carul Ceresc pe care Puspaka i-l trimisese prin Vivipishand, se făcu gata de plecare. Acest car se propulsa el însuşi. Era mare şi fin decorat. Avea două etaje şi numeroase camere cu ferestre şi era împodobit cu drapele şi stindarde. Emitea un sunet melodios, zburând pe drumurile cerului.’’
Informaţii asemănătoare se găsesc şi în literatura creată de preoţii lama din Tibet, în special în cărţile sfinte Kantjur şi Tantjur. Deşi cuprind sute de volume, acestea nu au fost traduse decât într-o infimă măsură în limbile europene:
’’Subdiviziunile mişcărilor vimanelor sunt: înclinaţia, ascensiune verticală, coborâre verticală, înainte, înapoi, ascensiune normală, coborâre normală, înaintare pe distanţe lungi, cu ajutorul unei ajustări a părţilor mecanice care dau o mişcare perpetuă. Forţa şi rezistenţa acestor maşini depind de materialul folosit. Iată câteva din calităţile unui car aerian: poate deveni invizibil, poate transporta pasageri, se poate realiza la dimensiuni mai mici, se poate deplasa în linişte; dacă se foloseşte sunetul, vimanele trebuie trebuie să aibă o mare flexibilitate a părţilor mecanice, trebuie să dureze mult timp, trebuie să fie închise şi bine acoperite… Cu ajutorul acestor maşini, fiinţele umane pot să zboare în aer, iar fiinţele cereşti să coboare pe Terra… Anumite vimane puteau să urce până în regiunile solare şi chiar dincolo de ele, în regiunile stelare…’’
Antichitatea nu ducea lipsă nici de sugestive demonstraţii de forţă. Astfel, în Ramayana, măciuca eroului străbate aerul, ’’învăluită în flăcări ca un meteorit de foc’’ şi peste tot unde trece rămâne numai cenuşă, iar pentru a-şi înspăimânta duşmanii, Rama trage cu arcul său regesc un ’’minunat proiectil’’, care, după ce a trecut prin toţi palmierii şi a perforat muntele ’’până în mijlocul infernului’’, s-a ridicat apoi drept în văzduh sub forma unei lebede şi ’’strălucind de o lumină infinită’’, a revenit de unde a pornit.
Conform cercetătorului italian dr. Roberto Pinotti, examinarea din punct de vedere tehnic a textelor hinduse este deosebit de importantă, deoarece poate aduce o nouă perspectivă cu privire la India antică. El a subliniat că zeii vedici au luptat în cer folosind vehicule propulsate cu motoare cu reacţie şi dotate cu arme teribile, oferind 32 de citate în care se fac referiri la modul de utilizare al vimanelor, similare instrucţiunilor moderne de manipulare a radarului, energiei solare şi fotografiei.
Dr. Pinotti este de părere că autorul tratatului ’’Vimanica Shastra’’ a încercat să redea cât mai fidel conceptele unei înalte tehnologii. Citând un fragment din această lucrare multimilenară, el a precizat că străvechile aeronave indiene erau construite dintr-un aliaj metalic special, capabil să absoarbă căldura şi a făcut referiri la 7 tipuri de oglinzi şi lentile care puteau fi folosite în scop ofensiv sau defensiv. Aşa numita oglindă ’’pinjula’’ constituia un fel de ’’scut video’’, ce împiedica orbirea piloţilor de către ’’razele malefice’’ şi de către arma ’’marika’’, atât de asemănătoare cu ceea ce cunoaştem astăzi sub numele de tehnologie laser.
Conform expertului italian, principiul de propulsie descris în textele sanscrite este de tipul electrochimic, însă un rol important revenea şi energiei solare. De exemplu, aeronava denumită ’’tripura vimana’’, despre care se aminteşte în ’’Vimanica Shastra’’, era propulsată de ’’energia motrice a razelor solare’’, forma alungită a acesteia corespunzând cerinţelor de aerodinamicitate, în timp ce uriaşa shakuna vimana poate fi un hibrid avion-rachetă, similar navetelor spaţiale actuale.
Un alt text la care a făcut referire dr. Pinotti, Samarangana Sutradhara, cuprinde circa 230 de fragmente dedicate modului de construcţie al vimanelor şi al utilizării lor pe timp de pace sau de război. Cercetătorul este de părere că vechii indieni aveau cunoştinţe avansate legate de folosirea elementului ’’foc’’, după cum rezultă din utilizarea armelor denumite ’’astra’’: ’’soposamhara’’ (rachetă incendiară), ’’prasvapna’’ (care cauza somnul) şi patru tipuri de rachete care produceau tunete. De asemenea, vehiculul despre care se fac afirmaţii că era capabil să se deplaseze în Suryamandal (sistemul solar) şi Naksatramandala (sistemul stelar) nu poate fi catalogat în mod simplist ca aparţinând domeniului mitologiei, tocmai datorită naturii tehnice a descrierilor pe care le cuprinde.


La începutul secolului al XIX-lea, după o lungă perioadă de eclipsă, racheta de luptă a reintrat pe neaşteptate şi cu multă eficienţă în arsenalul armatelor, în India. În cursul campaniei de pe coasta Coromandel, un adevărat potop de foc s-a abătut asupra falnicei cavalerii britanice, fuzeele lansate de rachetiştii prinţului de Mysore, Haider Ali, producând mari pierderi trupelor invadatoare engleze. Proiectilele, foarte simple, erau confecţionate din tije de bambus de peste 3 m lungime, pe care erau fixate cartuşe de fier cu rol de camere de ardere. Bătaia rachetelor era de aproape 2 km. Ca urmare a succesului obţinut, fiul lui Haider Ali, Tippoo Sahib, a mărit corpul artificierilor, de la 1200 la 1500 de oameni, administrând cu ajutorul lor, în deceniul 1780-1790, alte înfrângeri jenante pentru britanici.


’’Drona Prava’’ ne oferă o remarcabilă descriere a modului în care sunetul acordat voinţei pilotului furniza puterea motrice a vimanei cukra, una din cele mai mari construite vreodată: ’’Construim o vimana foarte puternică. Mintea reprezintă baza care susţine această vimana. Sunetul reprezintă calea pe care trebuie să o urmeze. Ea încorporează toate sunetele şi ştiinţele, toate imnurile şi sunetul vedic vashat. Iar silaba sacră aum amplasată în faţa carului îl face extraordinar de frumos. Atunci când este etalat, vuietul său umple toate zările.’’
Sunt necesare câteva comentarii: puterea mentală, armonizată cu anumite forţe magnetice, realizează ascensiunea; diferitele tonalităţi ghidează nava pe traseul dorit; cuvântul vedic vashat simbolizează şi sintetizează utilizarea vibraţiilor. Prezenţa cuvântului hindus aum (om, a cincea silabă sacră a numelui inefabil al lui Dumnezeu) demonstrează perfecţiunea întregului proiect, acordat la forţele cosmice care o fac să devină ’’extraordinar de frumoasă’’.

America

Printre darurile pe care Montezuma, ultimul împărat aztec, i le-a oferit conchistadorului Cortez, au fost şi două mari discuri din aur masiv, de mărimea plăcilor de gramofon. Despre acestea se afirmă că erau însemnate cu însemnele regale şi au fost dăruite regelui Charles V al Spaniei şi reginei sale. Discul regelui avea jumătate de centimetru grosime, iar cel al reginei era puţin mai subţire. Montezuma cunoştea utilizarea discurilor, dar se pare că ignorantul Cortez le-a privit ca pe nişte articole de îmbrăcăminte, improprii pentru uzul majestăţilor europene, aşa încât e puţin probabil să fi ajuns în Spania. Pentru a funcţiona, dimensiunile discurilor trebuiau stabilite în raport de lungimea de undă a câmpului energetic al posesorului. În acest fel, ele puteau fi folosite doar de către proprietar.
Discurile aztece au fost dimensionate atent, pentru a putea fi folosite de cei cărora le-au fost dăruite. Este posibil ca marele secret al levitaţiei să se fi păstrat de la atlanţi tocmai până în secolul 16 ca prerogativ regal al incaşilor? Este posibil să fie păstrat în continuare undeva, într-un loc secret, împărtăşit din generaţie în generaţie sub straşnice jurăminte şi sub interdicţia de a-l împărtăşi distrugătorilor albi? Să existe oare vreo legătură cu metalele negre şi uşoare căzute pe insula Maury? Carul celest producea un sunet zumzăietor melodios. Construit de nişte oameni mult mai elevaţi decât aztecii, se pare că utiliza acelaşi principiu, fiind pus în mişcare de vibraţia personală a pilotului.


O misterioasă forţă a fost redescoperită în 1890 de inventatorul american John Worrell Keely, care a denumit-o forţă dinasferică. Experimentele sale au captat atenţia fraţilor Barnato, care l-au trimis pe Ricardo Seaver să cerceteze activitatea lui Keely. Este semnificativ faptul că la momentul respectiv nu exista nici radio, nici televiziune şi nici cunoştinţe despre razele cosmice şi despre a patra stare a materiei.
Referindu-se la dscoperirea făcută, Keely a arătat că, în timp ce investiga forţele magnetice dintre cei doi poli ai Pământului, a avut şansa să descopere că ’’un corpuscul de materie poate fi divizat prin vibraţie’’, reuşind mai apoi să transpună principiul în practică prin realizarea unui motor. Pentru a susţine cele afirmate, el a realizat o demonstraţie la laboratorul său din New York: motorul, ce a fost amplasat într-o încăpere fără nici o sursă de curent electric şi care era iniţial nemişcat, a început să se rotească în momentul în care Worrell a generat o anumită tonalitate cu vioara; viteza sa a crescut până la o valoare impresionantă şi a rămas constantă până în momentul în care Keely a generat o altă tonalitate, după care a scăzut la zero.
După unele interpretări, respectivul motor avea o ’’cheie’’ funcţională, legată în mod intim de câmpul energetic al inventatorului, deoarece încercările invitaţilor săi de a reporni motorul nu au avut succes decât în momentul în care John i-a atins, transmiţându-le vibraţiile personale. Referindu-se la acest aspect, autorul lucrării ’’Doctrina Secretă’’ a subliniat că:
’’Tocmai pentru că descoperirea lui Keely ar fi putut duce la dezvăluirea unuia dintre cele mai bine păstrate secrete oculte, secret care nu poate fi divulgat sub nici o formă maselor… Aplicaţiile practice ale cunoaşterii planurilor subtile 5 şi 6 ale forţei eterice şi astrale nu trebuie să fie utilizate niciodată în scop comercial.
Dacă vă întrebaţi de ce nu i s-a permis domnului Keely să depăşească o anumită limită, răspunsul este evident: deoarece el a descoperit acea teribilă forţă siderală, denumită de atlanţii mask-mak şi de rishii arieni în ’’Astra Vidya’’, cu un nume ascuns profanilor. Este vrill-ul din lucrarea ’’Rasa care ne va înlocui’’ a lui Bulwer Lytton şi al raselor viitoare ale omenirii. Denumirea de vrill poate fi o ficţiune, dar forţa în sine este o realitate, fiind amintită în toate cărţile iniţiatice.
Aceasta este forţa vibratorie care, atunci când este dezlănţuită de un car de foc (Agniratha), conform instrucţiunilor din ’’Astra Vidya’’, poate transforma cu uşurinţă în cenuşă o sută de mii de oameni. Este alegorizată în ’’Vishnu Purana’’, în ’’Ramayana’’ şi în alte lucrări, în fabula despre înţeleptul Kapila, a cărui privire ’’a tranformat în cenuşă cei 60000 de fii ai regelui Sagara’’ şi care este prezentată în tratatele esoterice sub numele de ’’Kapilaksha’’ (Ochiul lui Kapila). Aceasta poate fi însă şi forţa satanică, care dacă intră în mâinile câtorva Atila moderni, poate reduce Europa în doar câteva zile la stadiul haotic primitiv, fără a lăsa supravieţuitori care să relateze ceea ce s-a întâmplat.’’
Următorul experiment al lui Keely a constat în realizarea unei aeronave metalice în greutate de circa 4 kilograme, pe care a conectat-o la un fir subţire de platină. Celălalt capăt al firului a fost legat la ’’transformatorul său simpatic’’ şi s-a aplicat din nou misteriosul principiu sonic. În acest mod, el a fost capabil să facă aeronava să se ridice în aer, să plutească, să coboare şi să se mişte conform propriei voinţe a inventatorului.


Există mai multe relatări ale unor martori oculari referitoare la unele OZN-uri care au produs în apariţiile lor ciudate sunete muzicale, nemaiîntâlnite până atunci. De exmplu, în 22 mai 1947, mai multe formaţii de discuri volante au traversat Danemarca la joasă altitudine, producând un sunet puternic şi profund, similar unui roi uriaş de albine, sau unui aspirator gigantic, după cum susţine un martor ocular, iar în data de 27 septembrie 1952, George H. Williamson din Arizona a auzit şi a văzut un disc imens care a trecut pe deasupra casei sale, însoţit de un zgomot asemănător unui roi gigantic de albine.
Într-un eveniment similar petrecut pe 12 august 1950 în micul oraş de munte Campello, în apropiere de trecătoarea elveţiană St. Gotthard, mai mulţi oameni, printre care era şi un profesor de fizică, au observat între 80 şi 100 de discuri volante în zbor. ’’Când zburau produceau un zgomot asemănător unei orgi’’, a afirmat profesorul, în timp ce alţii l-au descris ca pe un extraordinar acord muzical, ’’o simfonie celestă’’, ’’un sunet melodios ce parcurgea căile văzduhului’’.
Se pare că ştiinţa vibraţiilor şi aplicaţiile acestora au fost binecunoscute şi răspândite pe scară largă odinioară, până în momentul în care omenirea a început să se cufunde în abisul distrugerii, păstrătorii secretului căutându-şi refugiul în zone mai puţin expuse, precum cele din Brazilia, Yucatan şi Peru, pe de o parte şi cele din Egipt, India şi Caldeea, de cealaltă.
’’O vimana poate fi dirijată prin sunete şi acorduri’’, susţine Samar, iar ’’Cartea lui Oahspe’’ precizează că ’’unele erau propulsate doar prin intermediul muzicii. Oamenii nu urcau şi nici nu coborau scările în străvechime’’ susţine o legendă din Caraibe, ci doar ’’loveau un disc pentru a produce un sunet. Oricine putea dansa în aer precum frunzele pe timp de furtună. Totul era atât de uşor!’’

Peru

La mii de kilometri distanţă, turnuri asemănătoare se înalţă şi pe crestele munţilor peruvieni. Legendele amerindiene spun că în vremuri demult apuse oamenii se deplasau prin aer aşezaţi pe uriaşe… tăvi de aur. Originalele mijloace de transport, care amintesc de covoarele fermecate orientale, erau dimensionate în funcţie de numărul şi greutatea pasagerilor. Discurile erau turnate dintr-un aur deosebit, cu o densitate mai mică decât cea cunoscută în prezent. Lovite cu un baston special, ce le făcea să vibreze cu o anumită frecvenţă, se ridicau în văzduh şi rămâneau suspendate atâta timp cât dura vibraţia metalului. Viteza, continuitatea şi direcţia de zbor depindeau de ritmul bătăilor administrate discului volant. Contrar aşteptărilor, tradiţia nu pune capacitatea de zbor a ciudatelor tăvi pe seama unei forţe supranaturale, ci pe seama măiestriei meşterilor care ştiau să combine dimensiunile şi compoziţia lor în vederea obţinerii efectului dorit.

Irlanda

De partea cealaltă a Atlanticului, în folclorul irlandez din Galway, se arată că: ’’În vremurile străvechi oricine putea dansa în aer precum frunzele duse de vântul toamnei… oamenii făceau melodii pentru discuri.’’ Iar în insula St. Vincent din Indiile de Vest se păstrează încă o legendă în care se spune că ’’oamenii înţelepţi ai trecutului puteau zbura cu uşurinţă. Ei nu aveau aripi. Ei loveau nişte discuri de aur, produceau un sunet şi astfel le puneau în mişcare.’’

Portugalia

Referindu-se la o perioadă mai recentă a istoriei, Sorin Ştefănescu aminteşte în cartea ’’Sfidarea Timpului’’ de un eveniment petrecut în 17 aprilie 1709, atunci când regele Joao al V-lea al Portugaliei, a emis o hotărâre cu privire la finanţarea călugărului iezuit Bartholomeu Lourenco de Gusmao, în vederea realizarii unui vehicul zburător, în care se arăta: ’’Fiind de acord cu sfatul consiliului meu… cu scopul de a încuraja petiţionarul să se consacre cu râvnă spre îmbunătăţirea maşinii care este capabilă să producă efectele menţionate de el, îi garantez, de asemenea, un loc în Colegiul din Barcelona, cu o pensie anuală de 600.000 de reis pentru toată viaţa.’’
Gusmao venise la Lisabona din America de Sud cu numai un an înainte, fiind hotărât să construiască un fel de avion, al cărui secret afirma că îl deţine de la amerindienii în mijlocul cărora trăise numeroşi ani. Din nefericire, deşi avusese prilejul să cunoască mijlocul prin care te puteai ridica de la pământ şi ’’zbura chiar de la o planetă la alta’’, nu reuşise să reţină decât modul de realizare a unui vehicul atmosferic. Cum sumele necesare erau departe de a fi modeste, se adresă regelui promiţând o sumedenie de avantaje, care nu puteau fi trecute cu vederea: Portugalia va deveni stăpâna văzduhului, distanţe enorme vor fi străbătute cu peste 200 de leghe pe zi (1000 km), deasupra oceanelor sau a uscatului, transportul trupelor, călătorilor sau mărfurilor va putea fi efectuat cu mare uşurinţă etc. Regele fu de acord. Ca urmare, la 15 august, sub privirile uimite ale curţii şi regelui, un model al aparatului se ridică încet câţiva metri de la pământ. La bord izbucni însă un incendiu, nava ateriză rapid, iar focul a fost stins cu mare dificultate. Pe 30 octombrie, un nou test avu un succes deplin: vehiculul s-a ridicat mult deasupra curţii din Casa da India şi a coborat intact.
Deşi iniţial entuziasmul a fost general, Gusmao fiind poreclit ’’Voador ’’ (’’zburătorul ’’), iar maşinăria sa ’’Passarola ’’ (’’pasărea’’), ulterior descoperirea a fost trecută sub tăcere: Inchiziţia era foarte puternică, iar satanica creaţie a iezuitului trebuia să-şi înceteze existenţa. Planurile au fost arse sau au dispărut şi ingeniosul călugăr, dovedind un respect deosebit faţă de ordinele superiorilor, a renunţat la experienţele sale. Dar cum arăta vehiculul observat şi admirat de atât de mulţi oameni? Conform gravurilor, era un fel de gondolă, de forma unei păsări căreia nu-i lipseau nici coada şi nici aripile batante. Bile de chihlimbar şi sfere magnetice, plasate deasupra unei ciudate pânze concave sub care era prinsă nacela, se pare că asigurau un al doilea sistem de propulsie. Părintele iezuit Manuel Antonio Gomez, vorbeşte chiar de baloneţi umflaţi cu hidrogen şi un generator de gaz.
În afară de mărturiile de ordin cultural, există şi dovezi de ordin material, dintre care poate fi amintit faptul că în San Salvador a fost descoperită o tavă din argilă, pe suprafaţa căreia sunt reprezentaţi oameni zburând deasupra palmierilor, în stranii vehicole din care tâşnesc fum şi flăcări. De asemenea, la Muzeul din Montreal există copia unui foarte controversat obiect găsit într-un mormânt precolumbian, ce are o vechime de circa 1800 de ani. Unii specialişti îl consideră a fi modelul redus al unui… avion preistoric supersonic: aripă delta, cabină de pilotaj, parbriz, direcţie, profundor etc.

Egipt

Un obiect similar a fost descoperit într-un mormânt egiptean. Deşi iniţial a fost considerat reprezentarea unui şoim, unele detalii, cum ar fi coada verticală şi extremităţile aripilor desfăşurate curbate înainte, dr Khalil Messiha, inginer în aeronautică, a arătat că acesta este, de fapt, modelul unui planor, deoarece lansat cu mâna, planează pe o distanţă apreciabilă. La fel s-au comportat toate cele 14 modele expuse în 1972 la Muzeul de Antichităţi din Cairo, într-o inedită expoziţie al cărui scop a fost de a demonstra nivelul ridicat al ştiinţei zborului în Egiptul Antic.

Zimbabwe

În Zimbabwe pot fi văzute ruinele unei cetăţi despre care nu se ştie când şi de ce popor a fost construită. Ceea ce intrigă însă în mod deosebit sunt turnurile în interiorul cărora nu se poate pătrunde decât prin… acoperiş. Legendele afirmă că aceste construcţii erau locuinţele… oamenilor zburători. Toate au fost considerate poveşti până când într-o zi, în vecinătatea enigmaticelor ruine au fost descoperite mai multe statui ce întruchipau oameni cu aripi de cărăbuşi, fixate pe omoplaţi, a căror fizionomie era net diferită de cea a populaţiilor negroide.

China

Treptat, tehnologia producerii armelor performante s-a pierdut, ea fiind readusă în actualitate de către chinezul Wu Ching Yao abia în anul 1040 A.D., prin menţionarea explicită a formulei prafului de puşcă. Două secole mai târziu, un savant arab a aprofundat subiectul într-un tratat complet, în care a dezvăluit substanţele necesare fabricării pulberii şi în care salpetrul era numit semnificativ ’’zăpadă de China’’. În anul 1232, apărătorii Imperiului Celest au respins cavaleria mongolă ce asedia Kai Fung Fu, folosind ceea ce purta denumirea de ’’săgeţi de foc’’. În 1249, un alt arab a calificat rachetele drept ’’săgeţi chinezeşti’’, iar în 1280, Hassan al Ramah a scris ’’Arta de a lupta cu maşinile de război’’, în care nu numai că a expus tehnologiile de fabricare a pulberii şi proiectilelor, dar a prezentat şi o torpilă incendiară propulsată cu două fuzee de mari dimensiuni, pe care a numit-o ’’un ou de foc care se menţine prin el însuşi’’.

Categorii: știință și tehnică ufo

Dacă nu este specificat altfel, conţinutul acestei pagini este licenţiat sub Creative Commons Attribution-ShareAlike 3.0 License