UFO construite de om

Conform cronicei ufologiste, fenomenul OZN a luat naştere în data 24 iunie 1947, odată cu evenimentul la care a fost martor pilotul Kenneth Arnold, ce a observat zborul unei escadrile de discuri volante în zona vestică a frontierei americano-canadiene. Raportul său de zbor a fost primul dintr-o lungă serie de observaţii, care continuă chiar şi în prezent, de-a lungul timpului fiind constituite peste 4000 de grupuri de investigare a fenomenului. Reacţia oficialităţilor a fost, în principal, aceea de discreditare a tuturor aspectelor legate de apariţiile OZN, în timp ce majoritatea investigatorilor particulari au pus originea OZN-urilor, popularizate şi sub termenul vulgar de farfurii zburătoare, pe seama unor ipotetice civilizaţii extraterestre.
Există însă şi cercetători care au susţinut şi continuă să susţină varianta originii terestre a discurilor volante. Să fie întâmplător faptul că doar după trei ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, începând cu anul 1948 (care a consacrat celebrul ordin al aviaţiei militare americane ’’Interceptaţi, dar nu trageţi!’’), piloţii avioanelor de luptă au fost deseori sfidaţi de obiectele zburătoare neidentificate ce survolau spaţiul aerian al SUA? De ce nu a autorizat Air Force deschiderea focului asupra misterioşilor invadatori? Frica de eventualele represalii? Proteste diplomatice din partea unei puteri necunoscute, care posedă, probabil, cel mai mare secret al tuturor timpurilor? Veneraţie tehnologică dictată de ignoranţă sau diversiune dictată de circumstanţe?
În pofida existenţei unei mari diversităţi de idei şi opinii, un aspect asupra căruia se pare că a căzut de acord marea majoritate a ufologilor este acela conform căruia toate guvernele ascund informaţiile referitoare la OZN-uri. De ce? În cazul ipotezei originii extraterestre a acestora, un motiv plauzibil l-ar putea constitui însăşi imposibilitatea admiterii oficiale a existenţei unei civilizaţii ’’străine’’, ce se infiltrează permanent în lumea noastră. Dincolo însă de speculaţiile mai mult sau mai puţin întemeiate, ce s-au făcut şi se fac pe tema existenţei altor fiinţe inteligente în Univers, ipoteza conform căreia straniile aeronave nu reprezintă altceva decât realizări ultramoderne în cadrul unor proiecte guvernamentale secrete pare a fi cea mai logică.

Europa

Primele relatări referitoare la astfel de proiecte guvernamentale ultrasecrete datează chiar din timpul celui de-al doilea război mondial. Astfel, într-un reportaj întocmit de Marshall Yarrow, corespondent special al agenţiei Reuters la Marele Cartier General din Parisul eliberat, publicat în decembrie 1944, se preciza că: ’’Germanii au realizat o armă secretă în ton cu sărbătoarea de Crăciun. Noul dispozitiv, care este după toate aparenţele o armă antiaeriană defensivă, seamănă cu globurile de sticlă ce împodobesc brazii. Acestea au fost văzute plutind deasupra teritoriului german, uneori izolat, alteori în grupuri. Sunt argintate şi parţial transparente.’’
Un alt articol referitor la aeronavele secrete germane a fost publicat de agenţia Asociated Press în ’’The New York Herald Tribune’’, în ianuarie 1945: ’’Se pare că acum naziştii au aruncat ceva nou pe cerul nocturn al Germaniei: sunt ciudatele şi misterioasele mingi Foo-Fighter, care se însoţesc avioanele de vânătoare ce execută misiuni de luptă deasupra Germaniei. Piloţii au întâlnit această armă ciudată acum o lună, în timpul zborurilor de noapte. Se pare că nimeni nu ştie ce fel de armă aeriană este aceasta. Mingile de foc apar dintr-odată şi însoţesc avioanele pe distanţe mari. Se pare că sunt controlate prin radio de la sol…’’
Informaţiile au fost confirmate de Sir Roy Feddon, şeful misiunii tehnice a Ministerului pentru Producţia Aeronautică, care a afirmat după inspecţiile efectuate pe teritoriul Germaniei că: ’’văzut suficiente proiecte şi planuri de producţie pentru a-mi putea da seama că, dacă războiul s-ar fi prelungit cu câteva luni, ne-am fi confruntat cu o serie întreagă de noi şi mortale realizări în domeniul războiului aerian.’’
Unul din cei mai pasionaţi cercetători ai domeniului armelor secrete realizate de nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial este Renato Vesco, care a susţinut încă din 1968, în lucrarea ’’Intercettateli Senza Sparare’’, faptul că celebrele Foo-Fighters au existat cu adevărat şi au fost realizate de ’’Flugfunk Forschungsanstalt of Oberpfaffenhoffen’’ (FFO), la baza aeronautică din Wiener Neustadt, sub denumirea de ’’Feuerball’’. Vesco a mai afirmat că principiul de bază al Feuerball a fost utilizat ulterior la realizarea unei aeronave lenticulare mult mai mari, denumită ’’Kugelblitz’’ (fulgerul gobular), care a fost primul vehicul cu decolare pe verticală. Se pare că această navă, despre care se presupune că era o aeronavă supersonică de tip revoluţionar, a fost construită în complexele subterane din Turingia, în februarie 1945.
Potrivit lui Vesco, ’’Feuerball’’ era un disc volant propulsat cu un motor cu reacţie de tip special, ce a fost utilizat de germani spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial ca dispozitiv anti-radar şi ca armă psihologică împotriva piloţilor aliaţi. După cum arată Renato, ’’haloul gazos ce îl înconjura - produs de un amestec foarte bogat în combustibil şi aditivi chimici – întrerupea curgerea electricităţii prin supraionizarea atmosferei din vecinătatea avionului, de obicei în zona antenelor, supunând radarul unei puternice acţiuni a câmpurilor electrostatice şi impulsurilor electromagnetice.’’
W.A.Harbinson a aprofundat cercetările lui Vesco în Germania de Vest, unde a descoperit mai multe articole publicate în diferite ziare şi reviste, în care care se afirma că pilotul şi inginerul Rudolph Schriever a proiectat în primăvara anului 1941 un prototip al unui ’’titirez zburător’’, testele fiind realizate în iunie 1942. Conform respectivelor articole, Schriever a construit în august 1943 un model la scară mare al discului volant original, pe care l-a revizuit în vara anului 1944 la uzina concernului BMW de lângă Praga, înlocuind turbina cu gaz cu o formă avansată de propulsie cu reacţie. De asemenea, articolele mai precizau că la proiectarea discurilor volante au mai contribuit şi experţii germani Habermohl şi Miethe, precum şi italianul Bellonzo.
Semnificativ este şi faptul că în 1975, compania ’’Luftfhardt International’’ a declarat că la moartea lui Rudolph Schriever, căpitan de aviaţie în timpul celui de-al doilea război mondial, au fost descoperite printre hârtiile sale note incomplete referitoare la un mare disc volant, o serie de ciorne ale maşinii, precum şi câteva articole decupate din ziare, despre el şi discul său volant. Luftfhart a mai arătat că Schriever a fost convins până la moartea sa că relatările despre OZN-uri, apărute la scurt timp după sfârşitul războiului, constituiau o dovadă a faptului că ideile sale originale fuseseră preluate şi puse în practică cu succes. Se pune însă întrebarea: unde a dispărut toată acea tehnologie? A mai rămas ceva din ea?
După cum arată Rudolph Lusar în lucrarea ’’German Secret Weapons of World War II’’, Schriever şi Habermohl au proiectat un inel mare prevăzut cu discuri reglabile în formă de aripă, ce se roteau în jurul unei cabine centrale fixe. Dimensiunile discului volant erau de 42 metri în diametru şi 32 metri în înălţime, acesta putând atinge peste 12000 metri altitudine şi o viteză în zbor pe orizontală de 2000 km/h. Lusar precizează în cartea sa că:
’’Perfecţionarea discurilor volante, care a costat milioane de mărci, era aproape realizată către sfârşitul războiului. Fără îndoială că prototipurile existente au fost distruse, deşi uzina din Breslau, unde a lucrat Miethe, a căzut în mâinile sovieticilor, care au dus tot materialul şi întreg personalul în Siberia, unde a continuat cu succes activitatea de realizare a acestor discuri volante. Schriever a reuşit să părăsească Praga la timp, dar Habermohl a ajuns în Uniunea Sovietică.
Fostul proiectant german Miethe a ajuns în SUA, unde a conceput discuri volante pentru A.V.Roe&Co. Aeronavele, care au fost observate, aveau diametre de 16, 42, 45 şi 75 de metri şi se presupune că atingeau viteze de peste 7000 kilometri/oră. De altfel, discurile volante au fost identificate în 1952 deasupra Republicii Coreea, iar unele note de presă susţin că au fost prezente şi în timpul manevrelor NATO din primăvara anului 1954.’’
În mai 1978, la standul 111 al expoziţiei ştiinţifice de la Hanovra, câţiva oameni ofereau vizitatorilor o hârtie intitulată ’’Brisant’’, care cuprindea două aspecte distincte: 1.Viitorul ştiinţific al Antarctidei și 2.Discurile volante ale Germaniei. Articolul includea, printre altele, schiţele detaliate ale unui disc volant tipic din timpul celui de-al doilea război mondial, fără a preciza numele proiectantului şi susţinea că schiţele au fost modificate de guvernul vest-german în vederea publicării.
Conform articolului, la sfârşitul războiului, marea majoritate a patentelor referitoare la acest tip de aeronavă au fost confiscate de americani, ruşi şi britanici, cele mai importante dosare dispărând odată cu o parte a oamenilor de ştiinţă germani şi cu ofiţerii SS. În 1956, căpitanul Ed Ruppelt, şeful Proiectului ’’Blue Book’’ al USAF, scria: ’’La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, germanii aveau în faza de perfecţionare câteva tipuri revoluţionare de avioane şi rachete dirijate. Majoritatea acestora erau doar în primele faze de realizare, dar sunt singurele nave cunoscute capabile să atingă performanţele atribuite de observatori OZN-urilor.’’
Articolul mai susţinea că în 1938, Hitler, nerăbdător să debarce în Antarctida, a trimis o expediţie sub comanda căpitanului Alfred Richter pe coasta Africii de Sud. Timp de trei săptămâni, de pe puntea portavionului Schwabenland au fost lansate zilnic câte două hidroavioane, piloţii având ordin să traverseze în mod repetat teritoriul pe care exploratorii norvegieni îl denumiseră anterior Regina Maud. Cu acel prilej, germanii au realizat un studiu mult mai minuţios asupra regiunii respective, descoperind întinse zone neacoperite de gheaţă. Respectivei zone i s-a dat numele de Neuschwabenland şi a fost proclamat teritoriu al celui de-al Treilea Reich. Semnificativ este şi faptul că vapoarele şi submarinele germane au avut deplasări regulate în sudul Oceanului Atlantic pe toată durata celui de-al doilea război mondial, în special între Africa de Sud şi Antarctida. Apoi, în aprilie 1945, cu puţin timp înainte de sfârşitul războiului, două submarine germane, U-530 şi U-977 au plecat dintr-un port la Marea Baltică cu o destinaţie necunoscută.
Submarinul U-977, aflat sub comanda căpitanului Heinz Schaeffer, a părăsit portul Kiel de la Marea Baltică în aprilie 1945, a făcut o escală la Christiansund South în 26 aprilie, după care nu a mai fost văzut decât la Mar del Plata, în Argentina, în 17 august 1945, după o perioadă de aproape 4 luni. După ce acesta s-a predat autorităţilor argentiniene, întreg echipajul a fost interogat de o comisie formată din ofiţeri de rang înalt anglo-americani, care analizau posibilitatea ca Hitler şi Martin Bormann să fi fugit la bordul submarinelor respective în Patagonia sau către o bază nazistă secretă din Antarctida. Serviciile de informaţii americane analizau şi ipoteza conform căreia cele două submarine au transportat în Antarctida membrii echipei de cercetători ce au realizat discurile volante, ultimele şi cele mai importante componente ale acestora, schiţele şi notele proiectelor, precum şi planurile unor gigantice complexe subterane. Căpitanii submarinelor U-530 şi U-977, Otto Wehrmut şi Heinz Schaeffer, au fost internaţi ulterior într-un lagăr de concentrare pentru prizonierii de război din apropierea Washington-ului, fiind supuşi unor interogatorii intense timp de câteva luni de zile. După circa un an de la capturarea lor, SUA a lansat cea mai mare operaţiune cunoscută vreodată pe teritoriul Antarctidei. Scopul declarat era de a ’’circumnaviga cei 30000 de kilometri ai ţărmului continental şi de a face o cartografiere amănunţită…’’
Brisant arăta că operaţiunea ’’Highjump’’, pusă sub comanda amiralului Richard E. Byrd, cuprindea 13 vapoare, 3 portavioane, 6 elicoptere şi 4000 de oameni. Expediţia, care ulterior a intrat într-un mister total, a acostat în vecinătatea teritoriului marcat de germani sub numele de Neuschwabenland şi s-a divizat în trei grupuri operative. Opiniile referitoare la succesul acesteia au fost împărţite; deşi unele rapoarte americane susţin că misiunea a avut un succes enorm, altele apreciază că a fost vorba de un adevărat dezastru: mulţi din oamenii lui Byrd au dispărut chiar din prima zi, au fost pierdute cel puţin 4 din avioanele sale, iar expediţia planificată a se desfăşura timp de 6-8 luni a durat doar câteva săptămâni.
Conform lui Brisant, amiralul Byrd i-a declarat unui reporter, imediat după întoarcerea sa, că este necesar ca ’’SUA să ia măsuri defensive împotriva avioanelor de luptă inamice care ar putea veni din regiunile polare’’ şi că în cazul unui nou război, Statele Unite ar putea fi atacate de ’’avioane de luptă capabile să zboare de la un pol la altul cu o viteză incredibilă’’. Semnificativ este că după ce amiralul Byrd a fost supus unui interogatoriu de către superiorii săi, SUA s-au retras din zona Antarctidei timp de un deceniu.

America

Robert Charroux, ce preciza în cartea sa, Misterele Anzilor, din 1974, că: ’’…de la Caracas la Santiago se discută în secret despre oraşul subteran al Anzilor’’, unde oferă chiar unele detalii despre oraşul ascuns al lui Marconi. Alte informaţii parvin de la jurnalistul mexican Mario Rojas Avendaro, ce a investigat oraşul subteran al Anzilor şi a ajuns la concluzia că este vorba de un fapt real. Avendaro a fost contactat de Nacisso Genovese, profesor la un liceu din Baja California, Mexic, care a fost studentul lui Marconi.
Genovese era italian de origine şi susţinea că a trăit mai mulţi ani în oraşul subteran al Anzilor. În anii ’50 a scris chiar o carte, intitulată Călătoria mea către Marte, care a fost publicată în mai multe ediţii (spaniolă, portugheză şi italiană, mai puţin engleză), în care susţinea că oraşul subteran a fost construit cu un puternic sprijin financiar, fiind prevăzut cu cele mai performante dotări. Până în 1946, oraşul utiliza deja un puternic colector de energie cosmică, realizat după proiectele lui Tesla. Conform afirmaţiilor făcute, Genovese ’’a călătorit în 1952 deasupra mărilor şi continentelor în nave a căror energie era inepuizabilă, ce atingeau viteze de un milion de kilometri pe oră şi rezistau unor presiuni enorme, la limita rezistenţei materialelor componente. Singura problemă era încetinirea la momentul oportun.’’
Genovese precizează că oraşul este amplasat pe fundul unui crater, este complet subteran şi perfect autonom. Vulcanul stins, de 4000 de metri înălţime, este acoperit cu o deosebit de bogată vegetaţie a junglei amazoniene şi se găseşte la sute de kilometri depărtare de orice drum. Autorul francez Charroux şi-a exprimat neîncrederea în faptul că oraşul este amplasat într-un munte din jungla amazoniană, deşi partea estică a Anzilor cordilieri, din Venezuela până în Bolivia, are multe asemenea zone muntoase, întinse pe mii de kilometri. Conform opiniilor exprimate de alţi cercetători, zona respectivă poate adăposti chiar mai multe astfel de oraşe, regiunea fiind neexplorată şi permanent acoperită de nori.
Existenţa unui oraş secret într-un crater vulcanic nu reprezenta însă decât o parte a afirmaţiilor sale. În cartea sa, Genovese mai susţinea că zborurile pe Marte au fost realizate cu discuri volante în doar câteva ore, dar nu a precizat ce anume au făcut pe planeta roşie. În orice caz, nu trebuie pierdut din vedere faptul că în America de Sud au fost semnalate multe apariţii OZN, în special în zona piscurilor muntoase din estul Anzilor, între Bolivia şi Venezuela.


Într-un discurs rostit de John Searl în data de 5 decembrie 1990, acesta a susţinut că el putea realiza fenomene de antigravitaţie şi generare de energie liberă prin utilizarea de magneţi speciali, pe care le-a concretizat sub forma prototipului unui disc volant. Conform propriilor afirmaţii, acesta era compus dintr-un magnet-bară special şi câţiva magneţi cilindrici cu proprietăţi neobişnuite. Din păcate el nu a putut face nici o demonstraţie în SUA, deoarece vameşii britanici l-au împiedicat să scoată din Anglia magneţii respectivi.
Conform lui Searl, mulţi oameni au văzut discurile sale volante. Anders Heerfordt a încercat să găsească câţiva martori la demonstraţiile lui Searl, dar a întâmpinat greutăţi. Unul din cei amintiţi de John a fost Gunnar Sandberg, profesor la Universitatea Sussex, care a declarat că a văzut demonstraţia efectuată de Searl cu setul de magneţi, dar a menţionat că nu a constatat efecte neobişnuite.

Categorii: știință și tehnică ufo

Dacă nu este specificat altfel, conţinutul acestei pagini este licenţiat sub Creative Commons Attribution-ShareAlike 3.0 License