Societatea celor Nouă Necunoscuți

Conform tradiţiei indiene, împăratul Asoka, care a domnit începând cu anul 273 î.C., fiind convertit la budism, a contribuit la răspândirea acestei religii în India, Malaezia, Ceylon şi Indonezia, Nepal, Tibet, China şi Mongolia. Asoka, fiul cel mic al primului unificator al Indiei, Chandragupta, era o fire ambiţioasă, aşa încât a pornit să cucerească regatul Kalinga (ce se întindea de la Calcuta la Madras). Bun tactician, el a zdrobit oastea inamică, provocând peste 100.000 de victime, dar la vederea masacrului, Asoka a fost atât de impresionat, încât a renunţat la orice ambiţii expansioniste.
Dezgustat de ororile războaielor, a făcut ca întreaga ştiinţă să devină secretă. Sub domnia sa, cercetări mergând de la structura materiei până la tehnici de psihologie colectivă au fost încredinţate spre păstrare şi dezvoltare Societăţii celor Nouă Necunoscuţi. Unii cercetători ai istoriei societăţilor secrete sunt de părere că această organizaţie s-ar fi perpetuat până în zilele noastre. Dintre primii europeni care au încercat să-i pătrundă tainele, Jacolliot, consul al Franţei la Calcuta în timpul celui de-al doilea imperiu francez, menţiona o serie de tehnici deţinute de cei nouă, de neimaginat în 1860, ca de exemplu sterilizarea prin folosirea radiaţiilor şi războiul psihologic. Semnificativ este faptul că la mijlocul secolului XIX, Yersin, colaborator apropiat al lui Pasteur şi Roux, a afirmat că în timpul unei călătorii făcute la Madras (India) a avut acces la anumite surse de informaţie străvechi ce i-au permis ulterior punerea la punct a serurilor împotriva ciumei şi a holerei.
Prima mediatizare a legendei s-a realizat prin publicarea, în 1927, a cărţii lui Talbot Mundy, care a lucrat timp de 25 de ani pentru Poliţia engleză din India. Conform afirmaţiilor sale, reluate de Louis Pauwels şi Jacques Bergier în lucrarea ’’Dimineaţa magicienilor’’, Cei Nouă Necunoscuţi folosesc un limbaj sintetic, fiecare fiind în posesia unei cărţi ce este mereu reactualizată, care conţine expunerea amănunţită a unei ştiinţe. Se pare că ştiinţa sacră aflată în posesia respectivei societăţi secrete cuprinde domenii extrem de actuale: 1.Tehnica propagandei şi războiului psihologic; 2.Fiziologia subtilă; 3.Microbiologia; 4.Transmutaţia metalelor; 5.Mijloace de telecomunicaţie; 6.Antigravitaţia; 7.Cosmogonia; 8.Aplicaţii ale luminii; 9.Sociologia, ce conţine legile evoluţiei societăţilor omeneşti şi permite anticiparea progresului şi decăderii lor.
Prima carte este consacrată tehnicilor de propagandă şi de război psihologic. Oficial, tehnicile de psihologie a limbajului încep să se cristalizeze în Occident abia după cel de al doilea război mondial. A doua carte este consacrată fiziologiei şi furnizează, printre altele, mijlocul de a ucide un om prin simpla atingere, prin inversiunea influxului nervos. Se presupune că judo s-ar fi născut din scurgerile de informaţii din această sursă.
Manifestările exterioare ale celor Nouă Necunoscuţi sunt rare. Una dintre ele este legată de destinul uimitor al unuia din cei mai misterioşi oameni ai Occidentului: papa Silvestru al II-lea, cunoscut sub numele de Gerbert d’Aurillac. Născut la Auvergne în 920 şi mort în 1003, Gerbert a fost călugăr benedictin, profesor la Universitatea din Reims, arhiepiscop de Ravenna şi papă, prin graţia împăratului Othon al III-lea. După ce a stat o vreme în Spania, a făcut o misterioasă călătorie în Indii, unde a deprins nişte cunoştinţe care i-au stupefiat pe cei din anturajul lui. Printre altele, ţinea la palat un cap de bronz care răspundea cu DA sau NU la întrebările ce i se puneau despre politică şi despre situaţia generală a creştinătăţii. Capul a fost distrus la moartea lui, iar cunoştintele obţinute prin el ascunse cu grijă.
Realitatea existenţei unor persoane ce păstrează o ştiinţă tainică şi veritabilă a fost confirmată de Jacques Bergier, care a lucrat ca asistent al lui Andre Helbronner şi a făcut cercetări în domeniul radioactivităţii. El povesteşte cum, în iunie 1937, a primit vizita unui personaj misterios, ce s-a prezentat sub pseudonimul Fulcanelli şi care l-a pus în gardă cu cercetările din domeniul energiei nucleare:
’’Domnul Andre Helbronner, al cărui asistent sunteţi, cred, este în căutarea energiei nucleare. Domnul Helbronner a binevoit să mă ţină la curent cu unele rezultate obţinute şi în special cu apariţia radioactivităţii corespunzătoare poloniului, atunci când un filament de bismut este volatilizat de o descărcare electrică în deuteriu la înaltă presiune. Sunteţi foarte aproape de reuşită, ca de altfel încă vreo câţiva savanţi contemporani. Pot să-mi permit să vă pun în gardă? Lucrările cărora vă consacraţi dvs. şi colegii dvs., sunt teribil de primejdioase. Nu numai pe dvs. vă pun în pericol. Sunt de temut pentru întreaga omenire. Eliberarea energiei nucleare este mai uşoară decât credeţi. Iar radioactivitatea artificială produsă poate să otrăvească atmosfera planetei în câţiva ani. În plus, din câteva grame de metal se pot fabrica explozivi atomici şi culca la pământ oraşe întregi. Vă spun foarte direct: alchimiştii ştiau asta de mult timp.’’
Bergier încercă să-l întrerupă revoltându-se: alchimiştii şi fizica modernă! Era cât pe ce să devină sarcastic, când amfitrionul îl întrerupse:
’’Ştiu ce o să-mi spuneţi, dar e lipsit de interes. Alchimiştii nu cunosc structura nucleului, nu cunosc electricitatea, n-aveau nici un mijloc de detecţie. N-au putut opera aşadar nici o transmutaţie, deci niciodată n-au putut elibera energia nucleară. N-am să încerc să vă dovedesc ceea ce am să vă spun acum, dar vă rog să i-o repetaţi domnului Helbronner: nişte aranjări geometrice de materiale extrem de pure sunt suficiente spre a dezlănţui forţele atomice, fără a fi nevoie să se utilizeze electricitatea ori tehnica vidului. Mă voi mărgini apoi să vă citez ceva scurt.’’
Omul luă de pe birou cartea lui Frederic Soddy, L’interpretation du Radium, o deschise şi citi:
’’Cred că au existat în trecut civilizaţii care au cunoscut energia atomului şi pe care o proastă întrebuinţare a acestei energii le-a distrus în totalitate.’’ Pe urmă reluă:
’’Vă cer doar să admiteţi că vreo câteva tehnici parţiale au supravieţuit. Vă mai cer să reflectaţi la faptul că alchimiştii amestecau în cercetările lor preocupări morale şi religioase, în timp ce fizica modernă s-a născut în secolul al XVIII-lea din amuzamentul câtorva nobili şi al câtorva libertini cu dare de mână. Ştiinţă fără conştiinţă… Am crezut că fac mai bine avertizând, pe ici-pe colo, câţiva cercetători, dar n-am nici o speranţă de a vedea avertismentul meu dând roade. În rest, n-am nici o nevoie să sper.’’
Bergier avea să păstreze în auz pentru totdeauna sunetul acelui glas precis, metalic şi demn. Îşi permise să pună o întrebare:
’’Dacă chiar dumneavoastră sunteţi alchimist, domnule, nu-mi vine să cred că vă petreceţi timpul încercând să fabricaţi aur. De un an de zile încerc să mă documentez cu privire la alchimie şi dau tot peste şarlatani sau peste nişte interpretări ce-mi par fanteziste. Dumneavoastră, domnule, aţi putea să-mi spuneţi în ce constau cercetările dumneavoastră ?’’
’’Îmi cereţi să rezum în patru minute, patru mii de ani de filozofie şi eforturile mele de o viaţă. Îmi cereţi, pe lângă asta, să traduc într-un limbaj clar nişte concepte pentru care limbajul clar nu este făcut. Pot totuşi să vă spun următoarele: ştiţi desigur că, în ştiinţa oficială progresistă, rolul observatorului devine din ce în ce mai important. Relativitatea, principiul de incertitudine vă arată în ce măsură observatorul intervine astăzi în fenomene. Secretul alchimiei este acesta: există un mijloc de a manipula materia şi energia încât să se producă ceea ce oamenii de ştiinţă contemporani ar numi un câmp de forţă. Acest câmp de forţă acţionează asupra observatorului şi-l pune într-o situaţie privilegiată faţă de univers. Din acest punct privilegiat, el are acces la nişte realităţi pe care spaţiul şi timpul, materia şi energia, ni le maschează îndeobşte. Asta numim noi Opus Magnum.’’
’’Şi piatra filozofală? Fabricarea aurului?’’
’’Nu sunt decât aplicaţii, cazuri particulare. Esenţialul nu este transmutaţia metalelor, ci aceea a însuşi experimentatorului. E un vechi secret pe care doar câţiva oameni pe secol îl regăsesc.’’
’’Şi ce se poate întâmpla cu ei atunci?’’
’’Poate am să aflu într-o zi.’’
Omul cunoscut sub numele de Fulcanelli a dispărut cu desăvârşire după război, iar toate încercările lui Bergier de a-l regăsi au eşuat. După toate aparenţele, acesta s-a alăturat expediţiei organizate de Marconi în jungla sudamericană, al cărei principal scop a fost întemeierea unui oraş secret de înalt nivel tehnologic. Afirmaţiile acestuia au fost însă confirmate pe deplin atunci când, în reactorul atomic al lui Enrico Fermi, a avut loc prima reacţie controlată în lanţ, ca rezultat al unei combinaţii geometrice de cuburi de U235 şi de grafit, fără a se folosi curentul electric şi tehnica vidului.
De asemenea, într-un discurs pronunţat la Cambridge, în iulie 1946, cu ocazia sărbătoririi tricentenarului naşterii lui Isac Newton, savantul atomist Da Costa Andrade se arăta convins că descoperitorul legii atracţiei universale a făcut parte din acei iniţiaţi care şi-au transmis unul altuia de-a lungul secolelor taina materiei şi a forţei ascunse în ea, dar nu oferise lumii decât o infimă parte din ceea ce cunoştea: ’’Nu pot spera să-i conving pe sceptici că Newton avea puteri de profeţie sau vreo viziune specială care i-ar fi revelat energia atomică, dar voi spune, pur şi simplu că frazele pe care vi le voi cita depăşesc cu mult, în mintea lui Newton, atunci când vorbeşte despre transmutaţia alchimică, îngrijorarea cu privire la vreo tulburare a comerţului mondial în urma sintezei aurului.’’
Pentru a-şi susţine poziţia, Da Costa l-a citat chiar pe Newton: ’’Practica alchimiei şi maniera în care mercurul poate fi astfel impregnat a fost păstrată secretă de cei care o ştiau şi constituie, probabil, o poartă spre ceva mult mai nobil decât fabricarea aurului. Dar aceste cunoştinţe nu trebuie difuzate, căci dacă scrierile lui Hermes Trimegistul sunt adevărate, lumea întreagă ar fi ameninţată de o gravă primejdie. În afară de ştiinţa transmutării metalelor există şi alte arte, în măsura în care vorbele marilor maeştri nu sunt simple lăudăroşenii. Doar ei cunoşteau aceste taine. Dacă am urcat atât de sus, e fiindcă mă aflam pe umerii unor uriaşi.’’
Iar Atterbury, contemporan cu Newton, afirma: ’’Modestia ne învaţă să vorbim cu respect la adresa Celor Vechi, mai ales atunci când nu le cunoaştem perfect lucrările. Newton, care le ştia aproape pe de rost, avea pentru ei cel mai mare respect şi-i considera bărbaţi de geniu şi cu un spirit superior, care-şi duseseră descoperirile de tot felul mult mai departe decât ni se pare nouă în prezent, din ce a mai rămas din scrierile lor. Sunt mai multe lucrări antice pierdute decât păstrate şi poate noile noastre descoperiri nu valorează cât anticele noastre pierderi.’’
Un alt caz elocvent este cel al lui Jean Frederic Schweitzer, zis Helvetius, violent adversar al alchimiei, care a primit vizita unui străin în dimineaţa zilei de 27 decembrie 1676. Era un bărbat cu o înfăţişare cinstită şi gravă şi cu un chip autoritar, îmbrăcat cu o simplă mantie. Întrebându-l mai întâi pe Helvetius dacă credea în piatra filosofală, la care celebrul doctor răspunse negativ, străinul deschise o cutie de fildeş ce conţinea trei bucăţi dintr-o substanţă asemănătoare sticlei sau opalului. Proprietarul cutiei declară că aceea era faimoasa piatră şi că putea produce cu o cantitate atât de mică, douăzeci de tone de aur. Helvetius luă un fragment în mână şi mulţumindu-i vizitatorului pentru amabilitate, îl rugă să-i dea şi lui o bucăţică. Alchimistul refuză pe un ton brusc, adăugând ceva mai curtenitor că nu s-ar putea despărţi de vreo fărâmă din acel mineral nici pentru toată averea lui Helvetius, dintr-un motiv pe care nu-i era îngăduit să-l divulge. Rugat să-i furnizeze dovada spuselor sale realizând o transmutaţie, străinul răspunse că va reveni peste trei săptămâni şi-i va arăta lui Helvetius un lucru care-l va uimi. Reveni punctual în ziua stabilită, dar refuză să opereze, afirmând că-i era interzis să dezvăluie secretul. Consimţi totuşi să-i dea lui Helvetius o bucăţică din piatră, nu mai mare decât un bob de muştar. Şi cum doctorul îşi exprima îndoiala că o cantitate atât de infimă ar fi putut produce vreun efect, alchimistul rupse bucăţica în două şi i-o întinse pe cealaltă, spunând: ’’Chiar şi numai atât ajunge.’’
Savantul nostru trebui să mărturisească atunci cum, la prima vizită a străinului, izbutise să-şi însuşească nişte fărâme din piatră şi că ele preschimbaseră plumbul nu în aur, ci în sticlă. ’’Ar fi trebuit să le protejaţi cu ceară galbenă’’, răspunse alchimistul, ’’aşa ar fi pătruns mai bine plumbul şi l-ar fi transformat în aur’’. Omul promisese să revină a doua zi dimineaţă, dar nu mai veni, aşa încât Helvetius se hotărâ să încerce chiar el transmutaţia. Topi trei drahme de plumb, înveli piatra în ceară şi o lăsă să cadă în metalul lichid. Acesta se preschimbă în aur! L-a dus imediat la un aurar, care declară că era cel mai fin aur pe care-l văzuse vreodată şi voi să-l cumpere cu 50 de florini uncia. Încheindu-şi relatarea, Helvetius spune că lingoul de aur rămase tot în posesia sa, dovada tangibilă a transmutaţiei. Vestea se răspândi cu iuţeala fulgerului. Spinoza, care nu poate fi socotit un naiv, se interesă de chestiune şi îi făcu o vizită aurarului care expertizase aurul. Relatarea lui confirmă pe deplin afirmaţiile lui Helvetius. Aurarul, Brechtel, îşi cunoştea foarte bine meseria, de vreme ce bătea monede pentru ducele de Orania.

Dacă nu este specificat altfel, conţinutul acestei pagini este licenţiat sub Creative Commons Attribution-ShareAlike 3.0 License